George Enescu, una dintre cele mai mari personalități ale muzicii românești și mondiale, a fost un compozitor și muzician care nu a căutat niciodată faima sau bogăția materială. Născut pe 19 august 1881, în județul Botoșani, Enescu a fost al optulea copil al unei familii care pierduse deja șapte copii înaintea nașterii sale. De mic, Enescu a dovedit un talent muzical ieșit din comun, fiind considerat un copil minune. Încă din copilărie, a fost profund conectat la natura care l-a inspirat în numeroasele sale compoziții, care astăzi sunt apreciate în întreaga lume.
La vârsta de cinci ani, Enescu a început studiile muzicale sub îndrumarea profesorului Eduard Caudella din Iași. Progresul său rapid l-a determinat pe Caudella să recomande părinților trimiterea lui Enescu la Viena pentru a-și continua studiile. La doar treisprezece ani, Enescu a fost acceptat la Conservatorul din Paris, unde a studiat sub îndrumarea lui Jules Massenet, un renumit compozitor al vremii.
Prima lucrare care l-a consacrat ca și compozitor a fost “Poema Română”, compusă la vârsta de cincisprezece ani. Această creație reflectă dragostea sa profundă pentru România, o dragoste pe care Enescu nu a încetat niciodată să o manifeste, chiar și atunci când se afla departe de țară.
Marea Dragoste a Lui George Enescu
Viața personală a lui George Enescu a fost marcată de o iubire puternică și complicată cu Maria Cantacuzino, cunoscută și sub numele de Maruca, o moștenitoare a unei vechi familii aristocratice din Moldova. Cei doi s-au întâlnit pentru prima dată la Castelul Peleș, unde Enescu era invitat frecvent de regina Elisabeta a României. Maruca era căsătorită la acea vreme cu Mihail Cantacuzino, un influent om politic, însă relația ei cu Enescu a devenit tot mai strânsă, determinând-o să se îndepărteze de soț și de copii.
După moartea lui Mihail Cantacuzino în 1928, Maruca și Enescu s-au căsătorit în 1937, însă relația lor a fost una tumultuoasă. În ciuda dragostei lor, viața lui Enescu a fost marcată de suferință, mai ales după ce a fost nevoit să părăsească România în 1946, în urma instaurării regimului comunist.
Exilul și Ultimii Ani ai Lui Enescu
Pentru Enescu, plecarea din România a fost un act forțat de împrejurări politice, nu o alegere personală. Stabilit la Paris, el a continuat să predea, să compună și să susțină conferințe, însă s-a simțit adesea izolat și melancolic. Prietenii apropiați au observat că nostalgia pentru patrie l-a măcinat în mod constant, iar viața sa a fost una de suferință interioară, în ciuda faptului că era o personalitate apreciată în cercurile muzicale și intelectuale ale Parisului.
Opera “Oedip”, la care Enescu a lucrat timp de 30 de ani, reprezintă apogeul carierei sale. Premiera acestei opere a avut loc la Opera Garnier din Paris, în 1936, fiind un moment de glorie, dar și de epuizare pentru compozitor.
Viața Necunoscută a Lui George Enescu
Deși a fost un mare artist, viața lui Enescu a fost marcată și de momente întunecate. A avut o fiică dintr-o relație extraconjugală cu o tânără menajeră din Dorohoi, o poveste puțin cunoscută, dar care a adăugat complexitate personalității sale. Enescu a trimis bani fiicei sale din Paris, chiar și după ce s-a mutat definitiv acolo în 1946, iar soția sa, Maruca, a fost nevoită să accepte existența acestei relații și a copilului rezultat din ea.
În ultimele sale zile, Enescu a trăit în condiții modeste într-un hotel din Paris, afectat de probleme de sănătate și de mizerie, o imagine contrastantă cu măreția operei sale. Deși bolnav, a continuat să cânte, în parte pentru a-i face pe plac Marucăi, care nu a renunțat niciodată la stilul de viață extravagant.
George Enescu a murit în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 la Paris, fiind înmormântat în cimitirul Père Lachaise. Maruca i-a supraviețuit treisprezece ani, decedând în 1968 în Elveția. Povestea lui Enescu rămâne una a unui geniu muzical, ale cărui realizări extraordinare au fost umbrite de suferințele personale și de o viață plină de zbucium.
Vezi mai jos cum a evoluat tumultoasa relație de dragoste a lui Enescu cu Maruca
Nu se cunoaște cu exactitate când a început relația dintre cei doi, însă biografii muzicianului sugerează că acesta devenise un „cântăreț de Curte” la Palatul Cantacuzino, unde se vorbea despre idila lor. Se spune că Mișu Cantacuzino era la curent cu această relație, dar nu i-a acordat prea multă importanță. Deși legătura cu Enescu nu a fost o problemă delicată pentru Măruca, el recunoștea că simțea o aversiune în a da mâna cu Mișu Cantacuzino.
Plecarea inevitabilă a muzicianului din țară a întristat-o profund pe Măruca, dar în același timp i-a accentuat conștientizarea propriilor sentimente: „Liniștea din casă mă apăsa ca un plumb. Am fost primită cu atenția pe care o acorzi unui bolnav sau unui rănit. M-am retras în pat, incapabilă să fac orice gest, străină de toți, ostilă față de cei care încercau să mă îngrijească. Asta să fie fericirea? Nu, nu este fericirea, este acel rău sacru numit dragoste! Este pasiunea oarbă și surdă la tot ce nu are legătură cu ea”, nota ea în jurnalul său.
Cu toate acestea, relația dintre ei nu a fost lipsită de momente tensionate. „Am primit o scrisoare de la Pynx care m-a șocat. Într-o succesiune de reproșuri, mă acuza vehement că i-am trădat încrederea în favoarea lui Matila Ghyka, omul pe care îi jurasem să nu-l mai văd. «Mincinoaso, mincinoaso, ești ca oricare altă femeie, când eu te-am văzut ca pe o zeiță», spunea el în finalul scrisorii (…) care m-a indignat atât de tare, încât am anulat imediat biletele pentru Paris și am cerut altele pentru Italia”, consemna Măruca în jurnalul său. „O să afle el cât de scump este să acuzi o Rosetti Tescanu de minciună și trădare!” După o aventură cu un lord englez și după ce Enescu și-a exprimat regretul pentru vorbele sale necugetate, Măruca a ajuns la Paris, unde el o aștepta de câteva luni.
În 1928, căsătoria formală dintre Măruca și Mișu Cantacuzino s-a încheiat brusc, când acesta a murit într-un accident de mașină. Măruca, care se afla în aceeași mașină, a supraviețuit. În același an însă, relația dintre Măruca și Enescu a fost zguduită de o nouă provocare: Nae Ionescu. „Gândirea și trăirea lui erau la un nivel absolut, la înălțimi și adâncimi care te amețeau. […] Avea aripile întunecate, frumusețea sumbră și nealterată a lui Lucifer, dar și mândria celui care, după ce l-a adorat pe Dumnezeu, se măsoară cu El și îl sfidează”, scria Măruca despre filosof.
După șase ani în care Enescu a fost neglijat, Nae Ionescu a încheiat relația cu Măruca pe 5 iulie 1933, provocându-i acesteia o cădere psihică severă. Ea a suferit o gravă depresie și a încercat să se sinucidă. Într-o stare de izolare completă, trăind în întuneric și refuzând să mănânce, medicii au constatat incapacitatea ei de a-și gestiona averea. Între timp, Nae Ionescu își găsise alinarea în brațele talentatei pianiste Cella Delavrancea.
Pe parcursul acestei suferințe îndelungate, Enescu a suportat financiar costurile tratamentului și i-a fost alături. După un timp, Măruca și-a revenit și a acceptat să își oficializeze relația cu muzicianul. „O ceremonie religioasă a sfințit căsătoria lor, în prezența Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuință, un apartament cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba când, deodată, a apărut Alice, fiica Mărucăi. Fără să salute preotul, și-a sărutat mama, apoi s-a uitat lung la Enescu, care îi întindea mâna, dar i-a întors spatele și a plecat trântind ușa. Alice îl disprețuia pe Enescu, considerându-l, datorită originii sale modeste, nedemn de a se căsători cu o prințesă”, scrie Ilie Kogălniceanu în „Destăinuiri despre George Enescu”. Evenimentul a avut loc în decembrie 1939. Deși purta numele de Enescu pe documentele oficiale, Măruca și-a păstrat numele de Cantacuzino și nu îi plăcea să fie numită „Doamna Enescu”; dorea să fie tratată ca o prințesă.
În timpul războiului, cei doi au rămas în România, dar ulterior au călătorit la Moscova în 1949, unde Enescu a susținut concerte. După alte evenimente muzicale, s-au retras la Paris. În 1955, George Enescu a murit la Paris, iar Măruca s-a mutat în Elveția. La 22 decembrie 1968, Măruca a decedat și ea. Este înmormântată alături de soțul ei în cimitirul parizian „Père Lachaise”, unde odihnesc și personalități precum Marcel Proust, Oscar Wilde, Honoré de Balzac și Frédéric Chopin. Pe mormântul său nu apare titlul de prințesă.
