A existat o vreme în care Bucureștiul avea propriul său cartier al plăcerilor, cu felinare roșii aprinse la porți, condicuțe medicale vizate de poliție, abonamente pentru clienții fideli și cozi de bărbați duminica la prânz. Astăzi, pe locul lui e un teren viran năpădit de buruieni, lângă Biblioteca Națională. Puțini trecători știu că sub bălăriile de acolo zace istoria celui mai faimos cartier rău famat din România: Crucea de Piatră.
Un oraș cu 65 de bordeluri legale
Pare greu de crezut astăzi, dar în perioada interbelică prostituția era perfect legală în România. Nu doar tolerată, ci reglementată în detaliu de stat, cu registre, controale medicale și impozite. În Bucureștiul anilor 1930 funcționau 65 de case de toleranță autorizate oficial, iar istoricul Adrian Majuru spune că nu exista sector al Capitalei fără cinci, șase asemenea stabilimente.
Drumul spre această lume reglementată începuse însă mult mai devreme. Prima încercare de a pune ordine în fenomen datează din 1859, chiar din anul Unirii Principatelor. În 1895 a intrat în vigoare un regulament construit după model francez, iar o lege din 1908 a împărțit prostituția în patru categorii distincte.
Prima categorie era cea legală: femeile aveau o fișă medicală, celebra condicuță, erau înregistrate la Poliție și la Serviciul Sanitar și mergeau obligatoriu la control medical săptămânal. A doua era cea semiclandestină, practicată prin hoteluri și localuri, tolerată tacit de poliție. A treia funcționa în așa numitele case de rendez-vous, unde activau clandestinele lumii bune, femei fără condicuță, dar cu protecție la nivel înalt. Iar a patra categorie era trotuarul pur și simplu, fetele care agățau bărbați pe stradă și intrau cu ei în hotelurile din zonă.
Condicuța era, de fapt, un adevărat CV. În evidențele poliției, pe lângă datele de identificare, apăreau descrierea fizică a femeii, nivelul de educație, limbile străine cunoscute, locurile unde mai lucrase, vechimea în meserie și chiar bolile prin care trecuse.
De unde vine felinarul roșu
Simbolul universal al cartierelor deocheate are propriile legende. Una dintre ele duce în America feroviară, unde mecanicii de locomotivă își lăsau lămpile roșii de semnalizare la ușa stabilimentului, ca să poată fi găsiți rapid dacă erau chemați la treabă. Alta coboară mult mai adânc în timp, până în China antică, unde lămpile acoperite cu hârtie roșie marcau locurile plăcerii.
La București, mecanismul era simplu și eficient: la poarta fiecărui bordel autorizat atârna un felinar roșu, care se aprindea la lăsarea serii. Era un semnal discret, dar pe care îl înțelegea tot orașul.
Crucea de Piatră, cartierul unde bordelurile erau gard în gard
Dacă Parisul avea Pigalle, Amsterdamul avea De Wallen și Londra avea Soho, Bucureștiul avea Crucea de Piatră. Cartierul se întindea în fosta mahala Dudești, la intersecția dintre Dudești și Văcărești, în perimetrul format de străzile Crucea de Piatră, Cantemir, Nerva Traian și Campoduci. Dintre cele patru străzi, doar Nerva Traian mai există astăzi.
Numele venea de la o cruce masivă de piatră, ridicată în fața unei biserici vechi. Atât crucea, cât și biserica au fost distruse în Primul Război Mondial, dar numele a rămas lipit de zonă pentru totdeauna.
Aici, din cele 65 de bordeluri autorizate ale Capitalei, 16 funcționau practic poartă în poartă. O casă de toleranță avea în medie cam 20 de fete cu condicuță. Printre stabilimentele celebre se numărau Casa Roșie, Casa Nova, cunoscută pentru numărul mare de angajate, și La Ionescu Legionaru, botezat așa după culoarea verde a gardului, faimos pentru sistemul său de abonamente.
Da, ați citit bine: abonamente. Casele de toleranță emiteau abonamente de zece “numere” pentru clienții fideli, care plăteau în avans, beneficiau de tarif preferențial și își puteau alege fata preferată. Documentele vremii mai consemnează un detaliu de contabilitate savuroasă: o noapte întreagă de amor se taxa drept două “numere”.
Munca era, la propriu, normată. Într-o zi obișnuită de lucru, o fată avea fix cinci clienți, matroanele având grijă să nu își epuizeze angajatele. Pentru că, alt detaliu surprinzător, toate casele de toleranță din epocă erau conduse de femei.
Cât se câștiga: mai mult decât un mecanic de locomotivă
Partea financiară a poveștii este poate cea mai spectaculoasă. Presa vremii arăta că o fată cu condicuță câștiga de șapte, opt ori salariul mediu al epocii. O femeie de lux putea ajunge la 5.000 sau chiar 6.000 de lei pe lună, într-o perioadă în care salariul mediu se învârtea în jurul a 800 de lei. Adus la nivelul de astăzi, ar echivala cu venituri de mii de euro lunar.
Chiar și în plin război, tarifele rămâneau impresionante. În vara anului 1944, o prostituată cerea 500 de lei de client, în condițiile în care un mecanic de locomotivă, una dintre cele mai bine plătite meserii ale vremii, câștiga în jur de 850 de lei. Cu alte cuvinte, două vizite ale unor clienți depășeau leafa unui muncitor de elită.
Evident, cea mai mare parte a banilor ajungea la matroană, iar statul își lua și el partea: încă din 1921, legea contribuțiilor directe obliga femeile ușoare să plătească 10% din venit la buget.
La Crucea de Piatră, însă, prețurile erau mai degrabă populare. Istoricul Dan Falcan descrie zona ca pe un loc al prostituției de cartier, cu fete accesibile, fără tarife uriașe, foarte căutate de soldații ajunși în București, care erau mulți și dispuși să plătească. În timpul săptămânii, mișcarea era moderată, dar sâmbăta și duminica la porțile bordelurilor se formau cozi impresionante de bărbați. În zilele de vârf, o fată putea ajunge la 30 sau chiar 40 de clienți.
Regele, fetele de pe Brezoianu și legenda “Foamei Negre”
Fenomenul nu ocolea nici vârful societății. Însuși Regele Carol al II-lea, monarhul cu cea mai tumultuoasă viață amoroasă din istoria României, frecventa stabilimentele de pe strada Brezoianu, iar fetele ajunseseră să îi știe pe de rost orele la care obișnuia să se plimbe. Situația devenise atât de delicată încât Armand Călinescu voia să organizeze o triere a femeilor care ajungeau în preajma suveranului.
Legendele urbane ale epocii merg și mai departe și vorbesc despre o presupusă aventură a regelui cu una dintre cele mai faimoase prostituate de la Crucea de Piatră, o femeie rămasă în folclorul orașului sub porecla “Foamea Neagră”.
La celălalt capăt al spectrului social, fetele de lux își căutau clientela prin cabaretele Alhambra, Chat Noir sau Moulin Rouge și prin restaurantele marilor hoteluri: Bulevard, Lido, Continental, Ambasador. Fetele din bordeluri se recunoșteau după tulpane, iar cele care lucrau pe cont propriu, după pălăriile excentrice.
Un detaliu care spune enorm despre epocă: multe dintre femeile de la Crucea de Piatră erau profund credincioase. În fiecare cameră de bordel, deasupra patului, ardea o candelă sub icoana Maicii Domnului.
Preotul care s-a luat de primar
Bineînțeles, nu toată lumea privea cu ochi buni desfrâul legalizat. Prin 1932, Gazeta Municipală, un săptămânal de critică edilitară care ținea sub lupă primarii Capitalei, dedica un întreg serial zonei Crucea de Piatră. Într-unul dintre episoade, preotul Costache, revoltat de ce se întâmpla în mahala, îi cerea public primarului Dem Dobrescu, supranumit “primarul târnacop” pentru amploarea lucrărilor sale edilitare, să închidă bordelurile. Argumentul preotului suna dureros de actual: atotputernicia proxeneților în fața poliției.
Istoricii mai notează o ipocrizie fundamentală a epocii: aceeași societate care cerea tinerilor căsătoriți să fie neprihăniți la altar trimitea, cu jumătate de gură, aceiași tineri să se “inițieze” la Crucea de Piatră. Băieții ajunși pentru prima dată în cartier, “prospăturile”, erau, potrivit unor mărturii, scutiți de plată.
Cifrele unui fenomen național
Statistica oficială arată dimensiunea reală a fenomenului. De la 243 de prostituate înregistrate în București în 1875 și 354 în 1898, s-a ajuns ca un document din 1927 să numere la nivel național 12.431 de practicante: 9.610 românce, 1.404 unguroaice, 947 de alte naționalități, 171 de cehoaice, 170 de poloneze, 61 de rusoaice, 25 de turcoaice, 18 grecoaice, 17 franțuzoaice și 8 italience.
În 1938, Brigada de Moravuri din București ținea în evidențe 1.272 de prostituate înregistrate, la care se adăugau aproximativ 1.050 de clandestine, iar un număr îngrijorător de mare dintre ele erau depistate bolnave.
Legislația a oscilat permanent. În 1930, noua lege sanitară, inspirată din modelele american și german, a desființat casele de toleranță, iar în 1936 prostituția a fost scoasă formal în afara legii, sub presiunea celorlalte state europene, deși în practică a continuat sub protecția tacită a autorităților. Culmea, în plin război, în 1943, Regulamentul nr. 24 a reînființat oficial bordelurile, introducând carnetul medical și o inovație de protecție socială: un “Livret de economii” în care patronul era obligat să depună 10% din încasările zilnice ale fiecărei fete.
Sfârșitul: de ziua lui Stalin
Lovitura finală a venit odată cu regimul comunist. La 21 decembrie 1949, chiar de ziua de naștere a lui I.V. Stalin, guvernul a decis desființarea caselor de toleranță. Prostituția era considerată o “meserie burgheză” care nu avea ce căuta în noua orânduire. Atunci au murit ultimele bordeluri din București, cele de la Crucea de Piatră, iar femeile au fost trimise în centre de reeducare sau angajate în fabrici. Din 1957, articolul 433 din Codul Penal incrimina direct practicarea prostituției.
Autoritățile au încercat să șteargă și amintirea locului: strada Crucea de Piatră a fost redenumită strada Asău. Efortul a fost zadarnic, numele vechi a rămas în memoria orașului. Fostele bordeluri au fost naționalizate și transformate în locuințe comune, iar prin anii ’60 și ’70 fostele lucrătoare deveniseră muncitoare respectabile, cu familie și copii. Doar arareori, mai spun istoricii, unele dintre ele erau folosite discret de Securitate în diferite misiuni.
Cartierul propriu-zis a supraviețuit fizic până în anii ’80, când buldozerele Centrului Civic ceaușist au ras totul din temelii. Între 1985 și 1987, zona a fost demolată complet pentru trasarea bulevardului Victoria Socialismului, actualul Bulevard Unirii. Pe locul fostului cartier al plăcerilor urma să se ridice Palatul “Cântarea României”, noua Operă a regimului. Proiectul a rămas la stadiul de fundații, iar rezultatul se vede și astăzi: imensul teren viran dintre Biblioteca Națională, Bulevardul Octavian Goga și strada Nerva Traian.
Povestea a mai avut o singură revenire în lumina reflectoarelor: filmul “Crucea de piatră, ultimul bordel”, din 1994, cu Gheorghe Dinică într-un rol memorabil, alături de Florina Cercel, Ilarion Ciobanu, Dorina Lazăr, Manuela Hărăbor și Corina Dănilă, o peliculă care surprinde exact agonia cartierului sub noul regim.
Astăzi, când treceți prin zona Nerva Traian și vedeți terenul gol de lângă Biblioteca Națională, știți ce a fost acolo: un oraș în oraș, cu legile, tarifele, legendele și tragediile lui. Un capitol pe care Bucureștiul a încercat să îl demoleze, dar pe care nu a reușit niciodată să îl uite.
Surse: Historia.ro, Bucureștii Vechi și Noi, Adevărul, B365, mărturii ale istoricilor Adrian Majuru și Dan Falcan.
