În manualele școlare, Mihai Eminescu e o statuie: poetul național, geniul nepereche, fruntea rezemată în palmă. Ce nu spun manualele e că omul din spatele statuii a trăit una dintre cele mai pasionale, mai geloase și mai neconvenționale povești de dragoste din istoria noastră. O poveste cu o femeie măritată, cu porecle de alint pe care nu le-ai asocia niciodată cu autorul Luceafărului, cu o trădare cu Caragiale, cu o sarcină ascunsă de familie un secol și cu două morți la 50 de zile distanță.
O poveste pe care România a aflat-o cu adevărat abia în anul 2000, când urmașii Veronicăi Micle au scos dintr-un sertar scrisorile ținute ascunse 111 ani.
Născuți în același an, morți în același an
Destinul a lucrat cu simetrie de roman. Mihai Eminescu se naște la Botoșani, în ianuarie 1850. Veronica se naște în aprilie, același an, la Năsăud. El moare în iunie 1889. Ea, la începutul lui august, același an.
Între aceste date, o viață în care cei doi nu au reușit niciodată să fie împreună cu adevărat, dar nici să se despartă vreodată cu adevărat.
Măritată la 14 ani cu un bărbat care îi putea fi bunic
Când Eminescu o întâlnește, Veronica e deja doamna Micle: măritată de copilă, la doar 14 ani, cu Ștefan Micle, profesor și apoi rector al Universității din Iași, un bărbat cu vreo trei decenii mai în vârstă. Un mariaj aranjat, tipic epocii. Ea îi dăruiește două fiice și devine una dintre cele mai remarcate figuri ale Iașiului: frumoasă, spirituală, cu salon literar, cu admiratori mulți și cu o reputație pe care gurile rele ale târgului o discutau la nesfârșit.
Se cunosc la Viena, în 1872. Ea venise la tratament, el era student sărac și genial, deja remarcat la Convorbiri literare. Tânărul poet îi este recomandat drept ghid prin capitala imperiului. Din plimbările acelea se naște totul. Au amândoi 22 de ani. Ea e măritată. El e pierdut.
„Momoți” și „Miți”: poreclele pe care școala nu ți le-a spus
Ani de zile, relația trăiește în zona interzisului: vizite la salonul din Iași, versuri dedicate, șușoteli în lumea bună. Abia în 1879, când bătrânul Micle moare, cei doi sunt în sfârșit liberi. Și abia atunci corespondența lor explodează.
Scrisorile publicate în 2000 au demolat definitiv statuia. Poetul național o alinta pe Veronica „Momoți” și „Nicuța”. Ea îi spunea „Miți” și „Eminul meu iubit”. El semna „al tău Emin”. Formulele de adresare trec de la ceremoniosul „Dulcea mea Doamnă” la un limbaj de o tandrețe intimă care i-a șocat pe eminescologii obișnuiți cu marmura.
Și nu e doar tandrețe. E și posesivitate în stare pură. Într-una dintre cele mai citate scrisori, Eminescu îi mărturisește Veronicăi că pe cât o iubește, pe atât o și urăște uneori, fără cauză și fără cuvânt, o gelozie pe care singur o descrie ca pe o boală. Omul care scria „Ce e amorul?” știa exact despre ce vorbește: iubirea lui avea febră, crize și recidive.
De ce nu s-au căsătorit niciodată
Aici povestea devine amară. După moartea lui Micle, Eminescu o cere. Se fac planuri de nuntă. Și totul se destramă, iar și iar, din două motive foarte pământești: banii și anturajul.
Eminescu trăia din salariul de gazetar la Timpul, muncind până la epuizare, adesea fără să aibă nici pentru chirie. Nu avea din ce întreține o familie, iar Veronica rămăsese văduvă cu două fete și cu o pensie pentru care s-a luptat ani de zile.
Al doilea motiv avea nume și prenume: Titu Maiorescu. Mentorul Junimii, protectorul poetului, o considera pe Veronica o cochetă care i-ar fi irosit geniul și nu s-a sfiit să o spună. Cercul junimist a pus presiune constantă pe Eminescu să rupă relația. În corespondență, Veronica se plânge amar de „iezuitul” Maiorescu și de prietenii care o sapă. Bătălia dintre femeia iubită și grupul de prieteni pentru sufletul poetului a durat un deceniu și nu a câștigat-o, de fapt, nimeni.
Trădarea cu Caragiale
Episodul care a aruncat totul în aer are un protagonist neașteptat: I.L. Caragiale. În perioada uneia dintre despărțiri, între Veronica și dramaturg se petrece o apropiere pe care Eminescu o descoperă. Iar Caragiale, spun mărturiile epocii, nu a fost deloc discret.
Furia lui Eminescu a fost devastatoare. Cei doi mari scriitori, colegi de redacție și de cafenea, au rămas cu relația otrăvită ani de zile. Faptul că titanul poeziei și titanul comediei românești au fost rivali pentru aceeași femeie e genul de detaliu pe care școala îl ocolește cu grijă, deși spune despre epocă mai mult decât un capitol întreg de istorie literară.
Partea cu adevărat spectaculoasă? Nici după asta nu s-au putut lăsa unul de celălalt. S-au acuzat, și-au întors spatele, și-au scris scrisori de adio definitive. Apoi s-au împăcat. De fiecare dată.
Secretul cel mare: sarcina ascunsă un secol
Scrisorile din 1881-1882 au dezvăluit și cel mai bine păzit secret al cuplului, motivul probabil pentru care familia a ținut corespondența sub cheie: Veronica a rămas însărcinată cu Eminescu. Copilul nu a mai apucat să se nască, iar despre această pierdere cei doi și-au scris cu o tandrețe sfâșietoare, el încercând să o consoleze de la distanță, prins între redacție, datorii și epuizare.
Un copil al lui Eminescu. Gândul acesta singur explică de ce sertarul urmașilor a rămas încuiat 111 ani.
Sfârșitul: 50 de zile
În iunie 1883, Eminescu se prăbușește. Urmează ani de boală, sanatorii, reveniri și recăderi, în care Veronica apare și dispare din viața lui, alungată uneori de familie și de medici.
În primăvara lui 1889, ea face gestul pe care puțini l-ar fi făcut pentru un om ruinat și uitat: se mută la București, ca să fie aproape de el.
Pe 15 iunie 1889, Eminescu moare la sanatoriul doctorului Șuțu.
Veronica se retrage la mănăstirea Văratec. Scrie ultimele versuri, își pune hârtiile în ordine. La începutul lui august, la nici 50 de zile după el, moare și ea, la 39 de ani. Versiunea oficială: congestie cerebrală. Tradiția, susținută de mărturii ale vremii: și-a luat singură viața, cu arsenic, pentru că refuza o lume în care el nu mai era.
E înmormântată la Văratec, sub brazi. El, la Bellu, sub teiul lui. Nici măcar în moarte nu au ajuns unul lângă altul.
Post-scriptum: statuia și omul
Când volumul „Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit” a apărut în anul 2000, unii au strigat la profanare: cum să-l vezi pe Eminescu gelos, îndatorat, alintându-se cu porecle? Alții au înțeles exact invers: abia acum poetul devenise întreg.
Pentru că poeziile de dragoste pe care le-am tocit la școală, de la „Dorința” la „Atât de fragedă”, nu au fost scrise pentru o muză abstractă. Au fost scrise pentru o văduvă frumoasă din Iași, cu două fete, cu datorii, cu dușmani puternici și cu un singur mare noroc nenorocos: acela de a fi fost iubită de cel mai mare poet al românilor, fără ca vreunul dintre ei să aibă vreodată bani de nuntă.
